Pe cararea de la mine spre mine, am pierdut ceva timp.
Cea mai veche amintire e din gradinita , unde, stransi intr-un semicerc, am primit o sarcina foarte importanta. Mereu era ceva important cand ne punea sa punem scaunele mici de lemn, in semicerc.
Doamna a agatat niste cartonase colorate pe tabla iar noi trebuia sa compunem o poveste dupa acele imagini. Era simplu si mie imi placeau tare povestile doar ca..
Randul meu se apropia iar eu nu vedeam decat niste culori amestecate…
Nici urma de Scufita, Lup, cosulet sau cozonac, asa cum ii auzeam pe colegii mei, dezlegand misterul povestii.
Atunci, fara sa inteleg de ce ceilalti vad ceva si eu nu, mi-am imaginat ca e ceva teribil de defect la mine.
Vedeam cu spaima cum semicercul devine tot mai stramt si intrebarile si privirile doamnei, tot mai ascutite.
Printr-un miracol, vanatorul a taiat burta lupului si a eliberat-o pe Scufita, fix inainte sa-mi vina randul, in chiotele bucuroase ale colegilor si oftatul meu eliberator.
Au mai trecut cel putin inca 3 ani pana cand ai mei si-au dat seama ca am nevoie de ochelari. 3 ani de frici si situatii in care m-am crezut singura, defecta , fara sa stiu ca li se intampla si altora sau ca exista o solutie.
Nu pot sa nu ma gadesc ca daca as fi avut curajul sa spun un simplu ” nu vad”, lucrurile s-ar fi rezolvat probabil chiar atunci.
Pe cararea de la mine spre mine l-am gasit pe NU
Nu vad, Nu vreau, Nu pot, e greu la ibceput sa te obisnuiesti cu ele.
Am inteles mult mai tarziu ca e mai important cine suntem, decat cine parem. .
Am inteles ca “mi se intampla numai mie” e doar un alint cand nu vrei sa schimbi intamplarea.
Ca vulnerabilitatea te poate face mai puternic, daca ti-o asumi.
Ca frumusetea si perfectiunea nu au asa de multe in comun pe cat s-ar crede.
Fetita aceea din semicerc nu a avut curajul sa ma strige multi ani.
Era pierduta si ea printr-o padure de temeri, prejudecati. Acum ceva timp m-am intors eu s-o iau in brate ca sa putem merge mai departe.
